Hai sa ma laud putin!

Am pus special semnul exclamarii in titlu. Pentru mine este un indemn, o provocare careia ar fi bine sa invat sa-i fac fata. Sa te lauzi pe sine intr-un mod eficient a devenit o necesitate, dar este si o arta. O arta pe care unii au invatat sa o stapaneasca natural. Prin exercitiu.

Unele dintre primele lucruri pe care familia mea m-a invatat a fost ca lauda de sine nu miroase a bine. A fost prezentat ca un concept general si imposibil de contestat. O picatura de intelepciune populara (se recunoaste si dupa faptul ca este o formulare menmotehnica ). Si da, intr-o societate in care omul nu-si paraseste satul aproape niciodata, membrii comunitatii stiu oricum de ce este in stare fiecare individ. Daca spui adevarul, oferi o informatie superflua, in cel mai buna caz, sau esti vanitos, in cel mai rau. Daca minti, stie toata lumea ca ai mintit.

Dar in zilele noastre, lauda a devenit din monstrul vanitatii (sau din vehicolul inselaciunii futile) o unealta a succesului personal. Daca stii sa te lauzi, stii sa te vinzi. Daca nu stii sa te lauzi, ramane ca altii, printr-un miracol, sa te descopere pe tine si munca minunata pe care o faci. Asta daca faci vreo munca minunata. Cu alte cuvinte, daca nu te lauzi stai la mana a doi factori: sa faci treaba buna si sa fie si cineva care sa se prinda de asta. Unul depinde de noroc, celalalt depinde de tine. Nu e mai bine, deci, sa iei scurtatura pe care, in scopuri de comunicare, as numi-o personal marketing?

 Mi-ar placea sa am un tutore de lauda. O persoana care sa-mi explice, clar si concis, cum sa ma vand in anumite situatii. Pentru ca sunt prea dilematic. Daca cineva imi propune ceva, imi vine natural sa spun “pot sa incerc, dar nu garantez ca iese”. Pur si simplu nu-mi vine usor sa dau cuiva asigurari, stiind ca exista factori externi, sau interni, care pot periclita demersul.

Si iata! Am scris o postare intreaga despre lauda fara sa ma laud deloc? Sau poate ma laud cu faptul ca nu stiu sa ma laud? Este asta un motiv de lauda?

Vedeti cum s-au laudat, daca s-au laudat, si Codru, Madama de Pica, Little Guy, Radu da cu bassu', Pe bicicleta si Not Blue Today.

In Under se nasc formatii

Cam acum un an, Stefan si Stefan ajungeau la aceeasi masa in Underworld. A urmat o noapte de bauta si, cum nu le-a fost de ajuns, au continuat un an intreg sa bea si sa faca muzica. Punk. Stefanul de 19 ani, chitarist si vocal, si-a amintit de Costin, un prieten care l-a invatat chitara pe fratele lui, si l-a luat la tobe. Stefanul de 29 de ani a luat-o la bass. Impreuna au devenit Friends of Peter. Am uitat sa-i intreb cine e Peter.

Acum au 7 piese foarte misto de ceea ce ei considera pop punk, dar pe scena o ard mai degraba ca The Sex Pistols decat ca Greenday. Si sunt tari. Fac misto unii de altii, ii dore-n pula de restul lumii si nu le pasa decat de punk. Sunt (s)punk on toast.

Sambata asta au cantat tot la Underworld, acasa, impreuna c-o alta formatie din RO si cu baietii de 40 si ceva de ani de la Voodoo Killers din Grecia. In public a fost mai mult pustime, majoritatea prieteni de-ai lor care cred ca se vor felicita ca au fost impreuna cu formatia inca de la primele concerte. Au baut bere si s-au pupat tot concertul, desi muzica indemna mai degraba la baut decat la flirt. Iar Stefan, Costin si Stefan au aratat tot ce stiu. Adica si-au aratat sufletul.

Dupa ei grecii au parut ca o orchestra filarmonica cazuta in mijlocul Woodstock-ului. Previzibili si plictisitori, in ciuda faptului ca au fost niste instrumentisti mai buni ca aprope copiii de la Friends of Peter.

De-a porcii si jandarmii

Astazi viata cetatii a fost grav deranjata. Un grup de 30 de elemente subversive, activisti de drepturile omului de mai multe etnii (eu insumi am numarat vreo 3), au luat cu asalt palatul Cotroceni, bastionul statului de drept in Romania, si resedinta demnului Traian Basescu, pentru a cersi (agresiv, ca asa se poarta si in occident) respect, responsabilitate si decenta in declaratiile sefului statului.

Actiunea de un real pericol la adresa cetatenilor din Bucuresti a durat cu totul vreo 15 minute, din care cersitul, organizat sub forma de flashmob, a consumat vreo 3. Totul a fost un raspuns la declaratia presedintelui care a explicat poporului motivul real (nu fatasmagoria cu MCV, care apropo, nu e un model de Logan) pentru care nu am intrat in spatiul Schengen: “Nu poti sa ii spui finlandezului, tiganii nu au fost la Helsinki și nu au cerșit, ce poate să facă diplomația când Guvernul constată că țiganii cerșesc agresiv, au început să fure prin autobuze, ce poate să facă diplomația pentru că acolo e reacția opiniei publice” .


In scopul apararii linistii publice au fost detasati la fata locului vreo 30 de jandarmi in uniforma, 10 jandarmi in haine civile, 4 cameramani ai jandarmeriei si inca tot pe atatia fotografi de portrete pe stadioane.


Nu am reusit sa inteleg desfasurarea de forte, dar m-as arunca sa dau explicatia ca a fost din cauza porcilor (3 la numar) adusi de manifestanti. Manifestanti care mai si purtau tricouri cu textul "Porcii sunt porci, indiferent de etnie sau culoare". Ma bucur ca lectia istoriei a fost invatata, desi porcii oengistilor parau mai putin pericolosi decat elefantii lui Hannibal cu care a ajuns pana la portile Romei. Dar "Hannibal ante porcis", trebuie ca au gandit autoritatile...


Iar strategia folosita de jandarmi pentru a rezolva situatia a fost una care ar trebui sa-si gaseasca locul in manualele de specialitate. Pasii au fost acestia:


1. Organizatorul informalei manifestatii, Ciprian Necula, a fost sunat de jandarmi care i-au comunicat ca vor fi prezenti la eveniment pentru a proteja activistii de furia multimii.
2. Odata ajunsi in fata palatului, comandantul detasatilor i-a avertizat sa se miste ca altfel se cheama manifestatie fara autorizatie. Oneghistii au inceput sa se miste.
3. Manifestantii au fost lasati sa cerseasca toate cele trei minute, timp in care grupuri de 3-4 jandarmi au fost trimise in pozitii strategice astfel incat oricine pleca de la locul flashmob-ului sa treaca pe langa cel putin unul dintre acestea.
4. Odata terminat cu cersitul, elementele subversive au fost somate sa se legitimeze, iar datele personale au fost trecute cu grija in caietelele albastre. Unele dintre aceste elemente au trebuit sa se legitimeze de mai multe ori, ca totul sa fie sigur...


Facturile pentru civism vor fi trimise acasa.


P.S. Dupa ce mi-am lasat datele unui jandarm, am luat-o la pas cu acesta si cu colegul lui in drumul meu spre birou. Am fost intrebat pe un ton de sincera curiozitate ce scrie pe tricoul pe care il purtam. I-am raspuns si i-am vorbit si despre declaratiile presedintelui si de ce am facut flashmob-ul. "A facut-o si asta [Traian Basescu, n.r.] ca sa dea bine", mi-a zis jandarmul, si mi-a dat sa inteleg ca nici el nu intelege de ce au primit ordine sa actioneze in felul asta la un meeting atat de pasnic. Bietii baieti erau de fapt cu noi, dar telefonul a venit de sus...


P.P.S. Autorul acestei postari s-a trezit cu chilotii usor maronii cand a fost somat de un jandarm (sau ce-o fi fost el) in civil sa stearga poza pe care i-o facuse in timp ce acesta legitima (abuziv, de data aceasta) un co-manifestant, si s-a conformat in sub un minut de parlamentari, uitand toata lectia cu "poti sa filmezi un politist in exercitiul functiunii". Autorul spera ca data viitoare nervii si sfincterele vor fi mai tari.

Despre (frumosii) nebuni (agitati)

Saptamana asta am intarziat. Cam 24 de ore, dar deh, sper sa fiu inteles de colegii Codru, Madama de pica, Not Blue Today, Pe bicicleta, Little Guy si Radu da cu bass-ul. Ieri au cantat Crossroad (care din nou n-au reusit sa-mi dea un link bun) si Aria Urbana. Dar despre asta intr-o postare viitoare. Tema saptamanii a fost ONG-ist, activist, expert sau revoltat.

Nu de revoltati ducem lipsa. Revoltatii se gasesc peste tot. Cred ca 9 din 10 oameni sunt revoltati, iar 9 din 10 oameni care nu sunt revoltati sunt functionari publici. Inalti. A caror lipsa de revolta dureaza, in functie de inaltime, cam cat dureaza si guvernarea care i-a investit. Iar revolta viceversa.

Cei mai multi dintre revoltati se revolta pasiv. Nu merg la vot, nu mai au speranta, nu ar lupta decat pentru un salariu ok (si unii dintre ei nici nu pot spera la mai mult).

Si sunt si multi ONG-isti de tipul asta. Care duc greul in linia I. Vorbesc aici de serviciile sociale care in RO sunt asigurate in proportie de 40 si ceva la suta de ONG-uri. De oamenii din ONG-uri care, intr-o mare masura, se duc la serviciu pentru un salariu. Pentru ca au terminat o facultate de asistenta sociala, sau de psihologie, sau mai stiu eu de ce anume, si care la stat ar castiga 800 de lei pe luna. Si e bine ca exista acesti ONG-isti.

Dar mai sunt si (frumosii) nebuni, exaltatii care incearca sa schimbe ceva la modul sistemic: activistii. Si ei sunt tot ONG-isti. Dar din cei care au un plan, sau macar un vis. Din cei care iau atitudine nu (doar) salariu. Din cei care au in spate 10, 15, 50 de experti (nu 10.000 cat ne promitea CDR-ul in '96). Experti ca vor sa schimbe ceva, nu sa primeasca un post caldut. Experti care dorm si 3 ore pe noapte pentru ca daca ei nu fac, atunci cine?

De cele mai multe ori activistii sunt greu de recunoscut pe strada. Nu predica in troleibuze, se imbraca ingrijit (adica au grija cand se imbraca) si cu siguranta nu sar la bataie cand vad jandarmi sau echipaje de politie. Nici macar atunci cand aud franturi de conversatie in care vreun gigel mictioneaza pe credintele lor impreuna cu nenea puiu de la bloc. Pentru ca nu in cazuri izolate sta miza, si ei stiu asta. Si pentru ca mai stiu ca daca gigelul si nenea puiu de la bloc mictioneaza pe credintele lor, inseamna ca ei nu si-au facut treaba suficient de bine. Sau suficient de publica...

Activistii sunt de recunoscut in fata ministerelor, primariilor si cladirilor publice, in marsuri pe strada, in piete (de cele mai multe ori ne-agro-alimentare), in flashmob-uri. Pierzandu-si vocea strigand. Racind iarna si facand insolatie vara. Paziti si filmati de aproape de jandarmi. In spatele gardurilor mici, mobile si albastre. Vi-i aduceti aminte? 80 de oameni de oameni cerand demisia lui Hunor pentru descarcarea de sarcina arheologica de la Rosia Montana. 30 desenand in fata Halei Matache. 100 aratand cartonasul rosu lui Basescu. 40 plimbandu-se spre casa lui Iliescu cu ocazia comemorarii mineriadelor. 70 in fata guvernului pentru ca un legiuitor s-a gandit sa-i boteze pe romi tigani, iar doua comisii ale Senatului au spus ca e ok de frica ca-si pierd electoratul rasist si neinformat.

La protestele legate de legea presei din Ungaria au iesit in strada cateva mii de participanti. In Romania, vreo 20. Cum ar fi daca data viitoare cand ii vedeti pe acesti exaltati ati sari gardul jandarmeriei si v-ati alatura si ati trage concluzia daca s-a schimbat sau nu ceva abia dupa aia? Macar incercati!

Cum sa nu-ti pierzi o 24 de ore din viata – ghid pentru presedintii de-o zi

1. Trimite-ti sepepistul la plimbare. Sansele ca cineva sa vrea sa asasineze un presedinte de-o zi sunt mici, iar fetele sunt greu de agatat in compania unui tip bine si imbracat la costum.

2. Obisnuieste-te cu ideea ca nu poti face mare lucru. Da imponderabilitate.

3. Nu te gandi sa-i amanetezi pe toti. Lumea se va prinde (desi nu va face nimic in directia asta).

4. Alege o camera din palat cu priveliste catre casele din Cotroceni si bea-ti cafeaua acolo. Nu se stie niciodata cand va mai face Oprescu o supralargire sau o autostrada suspendata.

5. Acorda cea mai inalta decoratie culturala a Romaniei lui Dan Puric. Nu o merita, dar poate asa va renunta la activismul religios, traditionalist si nationalist.

6. Daca esti vazut ca o persoana OK, alege doua sau trei organizatii misto si fa-le o vizita. Daca nu esti vazut ca o persoana OK, dar vrei sa faci un bine, alege doua sau trei organizatii nasoale si fa-le o vizita.

7. Nu pronunta niciodata cuvintele “Mihaela, dragostea mea”. Orice presedinte de o zi trebuie sa se faca de ras intr-un mod original.

Cititi si ce scriu presedintii Madama de pica, Pe bicicleta, Not blue today, It’s always the little guy, Codru si Radu da cu bassul.

Saracia – somnul natiunii

Am o relatie personala cu saracia. Pana de curand am suferit de saracie. Nu de saracia aceea lucie, ascutia, ci de o saracie statuta si, daca e sa fiu sincer, emasculanta, cel putin pentru perioada de sfarsit al anilor ’90 si inceput al anilor 2000, cand nu iesisem inca din cartier si unde succesul la pustioace se numara pe cusaturile sepcilor purtate (9 cusaturi insemna ca e originala).

Nu am invatat nimic de la saracie. Poate doar faptul ca poti trai cu tine (si, mai tarziu, cu ele) si daca ai doar doua perechi de blugi. Recomand totusi cel putin 12 tricouri si 10 camasi. Un sacou e suficient. Dar ma las purtat de val.

Nu sunt singurul care are o relatie persoanla cu saracia. Romania este in exact in situatia mea. Am ramas uimit sa citesc intr-un studiu al lui Gabriel Andreescu referitor la extremismul din Romania ca pana prin 2000, 40% din romani traiau cu mai putin de 4 dolari pe zi. Si mi-am amintit de bucuria tatalui meu din 1994 cand s-a angajat la firma la care lucreaza si acum pe fabulosul salariu la vremea aceea de 100 de dolari pe luna.

Dar ce se intampla cand un popor e sarac? Creste numarul manifestarilor nationaliste (se pare ca trecutul glorios face prezentul de rahat sa para mai usor de trecut) si, odata cu el, creste si numarul manifestarilor xenofobe (oare ura pentru celalalt indulceste dezamagirea de sine?). Creste si vigilenta oamenilor fata de abaterile celor de la putere, dar, la noi cel putin, asta se manifesta printr-un abandon al solutiilor si idealurilor democratice ("unde esti tu Tepes Doamne", "n-am cu cine sa votez, toti fura"). Si bucla se inchide cu momirea electoratului comatos prin hranirea apetitului lui pentru violenta cu un discurs nationalist si extremist (in 2000 Vadim a ajuns in turul 2 si se pare ca, loviti de criza, la anul voturile vor fi ademenite cu ura fata de maghiari si romi).

As vrea sa inchei cu indemnul dat de senatorul Toni Grebla in timpul unei vizite de studiu a unei delegatii de inalti oficiali armeni veniti sa vada realizarile Romaniei in ceea ce priveste legislatia referitoare la conflictul de interese: “Sfatul meu este sa faceti tot ce puteti ca sa aveti crestere economica. Cand economia merge bine, nu se mai uita nimeni la faptele de coruptie”. 

Mai multe despre saracie puteti afla de la Madama de Pica, I'm Not Blue Today, It's always the little guy si Codru. Si inchei ca la leapsa - esti!

Trei zile de pace si aproape muzica

Sfarsitul asta de saptamana a avut loc ONG Fest 2011. In parcul IOR din Titan, pe langa coaiele statuii lui Alexandru Ioan Cuza (care arata cam ca Mircea cel Batran) se putea intra in locul in care vreo 150 de ONG-uri isi dadeau arama pe fata in sensul cel mai bun.

Publicul – bunicute cu nepotei si parinti pe role - s-a bucurat sa-si vada parcul atacat de niste dementi care se revolta la cum arata lumea asta si lupta pentru tot felul de cauze, de la informarea mamicilor despre drepturile lor, democratie, drepturile omului si mers pe munte (daca asta de pe urma e o cauza, eu nu m-am prins prea bine). Ateliere cat cuprinde. Dintre astea cele mai misto au fost romii cu mesteshukarii lor (Romano Cher a aratat iarasi cat de misto poate sa fie economia sociala), React care invatau oamenii sa recicleze hartie in cada proprie de la bloc si Ghizii care au montat un panou de catarat care a facut furori printre copii. 

Spre bucuria unora dintre noi, hipsterii au lipsit aproape de tot. Un punct in plus pentru organizatori care prin stabilirea locului de desfasurare al evenimentului in IOR au reusit sa-l aproprie de beneficiarii organizatiilor si departe de sustinatorii lor care se manifesta exclusiv pe Facebook.

Punctul slab in organizare a fost punerea scenei de muzica si anunturi de discoteca sateasca chiar la rascrucea dintre aleile pe care erau asezate corturile. Muzica aleasa pe spranceana pentru o atmosfera ambientala fara basini dadea un aer usor de bazaar din Mangalia din anii ’90. Daca se mai si intampla sa ai cortul pe langa aceasta, trebuia sa ridici serios vocea in timp ce explicai vizitatorilor cam cu ce ocupa organizatia din care faci parte.

In prima seara Romano Butiq a rupt norma ca de obicei cu muzica lor gypsy punk. Si a rupt-o atat de bine incat jazzmanii care trebuiau sa urmeze dupa ei nu au putut decat sa apeleze la rasism ca sa nu se faca de ras muzical. Ei au spus ca nu canta dupa tigani. Acum vreo 40 si ceva de ani The Who spuneau ca nu canta dupa Hendrix. Mai multa onestitate.

Damian Draghici si-a uitat fusion-ul acasa si a urcat direct de la cortul unde promova asociatia din care face parte pe scena pentru niste lautaresti ca la Sarpele Rosu, o carciuma pe care regret ca nu am prins-o decat in mometul daramarii ei pentru a face loc unei cladiri mai noi (si mai P+n).

Dar cea mai misto surpriza muzicala au fost pustii de la Crossroad. La primul lor concert cu public, copiii (cel mai batran dintre ei avea 17 ani) au bagat un rock’n’roll ca la Rolling Stones acasa. Am incercat sa-i gasesc pe Facebook, dar n-am reusit. Partea misto e ca mai canta la Floor miercurea asta si apoi pe 28 septembrie. Pe ala sigur nu-l ratez.